Scurt istoric

Ca primă așezare, satul Lumina a luat ființă în anul 1650, iar din punct de vedere administrativ din anul 1880, după războiul ruso-româno-turc din anul 1877.

După înființarea ca sat – din anul 1880 până în anul 1908 – satul Lumina a aparținut de comuna Sibioara, fostă Cicîrciu. Din anul 1908 și până în anul 1925 satul Lumina a aparținut de comuna Ovidiu, iar de la 1 ianuarie 1926 s-a desprins de comuna Ovidiu, formând unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare, la care s-au alipit satele Mamaia și Năvodari, denumit atunci Cara-Coiun (oaia neagră).

Satul Lumina a cunoscut o dezvoltare deosebită din punct de vedere economic, ponderea cea mai mare deținând-o cetățenii germani, a căror ocupație principală era agricultura.

Vechea denumire de Cogealia vine de la șeful tribului tătar Cogea-Ali (Ali cel Mare). Denumirea de Cogealia s-a păstrat de la înființare și până în anul 1929, când a primit denumirea de Valea Neagră, denumire pe care a purtat-o până în anul 1965, când, în conformitate cu Decretul 799/1964, a primit denumirea de Lumina.

Din anul 1968 până în anul 1989 a aparținut de comuna Ovidiu, iar în 1989 s-a desprins de aceasta, formându-se comuna Lumina, la care s-au alipit satele Sibioara și Oituz. Ca instituție publică, Primăria Lumina s-a înființat pe 9 mai 1989.

Așezare geografică

Așezată în partea central-estică a județului, comuna Lumina se învecinează la sud cu lacul Siutghiol, la sud-vest cu orașul Ovidiu (5 km), la vest cu comuna Mihail Kogălniceanu, iar la nord-est cu orașul Năvodari. Lumina se află la 17 km nord de orașul Constanța, la 4 km vest de stațiunea balneo-climaterică Mamaia și la 7 km sud-est de aeroportul internațional Mihail Kogălniceanu.

Din punct de vedere geografic, teritoriul comunei este situat în Podișul Dobrogei Centrale (Podișul Casimcei), în partea estică a acestuia, cunoscută sub numele de Dobrogea maritimă sau Litoralul maritim. Particularitățile climatice sunt legate de poziția localității, la numai 4 km vest de Marea Neagră și la ½ km nord de limanul maritim Siutghiol și Canalul Midia–Poarta Albă.

Comuna Lumina se întinde pe o suprafață totală de 4.875 ha, din care 668 ha intravilan, 7 ha vii și cca. 4.200 ha extravilan.

Situația demografică

Conform datelor Institutului Național de Statistică, în ianuarie 2025 comuna Lumina avea o populație totală de 12.695 locuitori, în creștere față de anii precedenți (10.603 locuitori la 1 ianuarie 2016, conform Evidenței Populației). Detalii complete se găsesc în secțiunea Statistici.

Legenda pe care o spun bătrânii

Localitatea s-a format în anul 1923, după exproprierile făcute de pe moșiile lui Luca Ionescu și Voicu Voievod. În urma acestei exproprieri au fost împroprietărite văduvele și orfanii luptătorilor căzuți în Primul Război Mondial în Valea Oituzului, la Mărăști și Mărășești (beneficiarii fiind aproximativ 45 de familii).

Originare din comuna Luizi-Călugăra, județul Bacău, familiile dominante – Adam, Butacu, Butacel, Sascau, Sabau, Coceanga, Ferent, Ghenta, Varga, Horvat, Pal, Palcau Sascau, Matei, Chius, Chiriches, Cuna, Timpu, Bogdan etc. – de confesiune romano-catolică, s-au așezat la sud de localitățile Mihail Kogălniceanu și Sibioara, la aproximativ 7 km vest de orașul Năvodari, lângă DN București–Constanța–Tulcea.

Locuitorii satului Oituz erau romano-catolici și făceau parte din Parohia Mihail Kogălniceanu. Aceștia au fost ajutați de populația de etnie germană din M. Kogălniceanu și astfel s-au încheiat căsătorii mixte și cumetrii. În perioada 1923–1940, o parte din populația Oituzului migra la locul de baștină din toamnă până în primăvară, urmând ca primăvara să se întoarcă și să lucreze pământul. Deoarece „vara mișunau șerpii și iarna urlau lupii”, unii locuitori ai Oituzului de atunci au renunțat la terenuri, migrând în continentul nord-american sau înapoi în Moldova.

În sat au rămas 8 familii: Butacel Mihai, Tulbure Dumitru, Pal Anton, Palcau Iosif și Chius Verona. Aceștia și-au construit căsuțe din chirpici, renunțând la bordeie, după modelul caselor nemțești – tip vagon.

În anul 1940, datorită conjuncturii istorice, germanii din România au fost repatriați. Așa s-a întâmplat și cu germanii din M. Kogălniceanu – o pierdere grea pentru locuitorii cu care au conviețuit, printre care și ceangăii din Oituz. Unii locuitori din Oituz au cumpărat vite de povară, cai, ateleje agricole și chiar pământ. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial au suferit mult și au luptat pe fronturile de est și de vest, mulți fii ai satului murind pe câmpurile de luptă.

După anul 1945, la al doilea val de împroprietărire, au fost împroprietăriți cei ce au luptat în război (aproximativ 15 familii). În urma împărțirii Europei în sfere de influență, nemții repatriați în anul 1940 în Germania și căzuți în zona de influență sovietică au fost aduși înapoi în locurile natale – M. Kogălniceanu. Acolo nu și-au mai găsit locuințele, fiind ocupate de populația aromână, și au fost nevoiți să se stabilească la rudele lor din Oituz: Fehndric, Arnold, Drese, Wacner, Streille, Roloshi, Rujanschi etc., o parte dintre acești nemți fiind deportați în URSS, pentru reconstrucție.

Până în anul 1990, satul Oituz a numărat peste 700 de suflete, din care aproximativ 110 cu rădăcini de etnie germană. O parte au emigrat după anii ’90 în Germania, iar dintre ceangăi, o parte au plecat la muncă în Europa (Italia, Spania, Grecia).

Articol preluat din publicația: Cronica Metropolitană, Anul II – nr. 6

Satul Sibioara datează din cele mai vechi timpuri, inițial purtând denumirea de Cicracci. Este menționat în Arhiva Dobrogei într-o descriere a călătoriei lui Evlia Celebi. Despre el, marele învățat german Hamer spune că a fost cel mai renumit călător turc: a călătorit, în 1656, de la Istanbul spre Polonia, străbătând Dobrogea și pomenind satele prin care a trecut, printre care și Cicracciul.

Locuitorii satului Sibioara au venit pe aceste meleaguri din Săliștea Sibiului, dând numele satului – Sibioara. Majoritatea erau crescători de oi și vite și agricultori, dar și buni creștini.

Personalitatea marcantă a acestor meleaguri sibiorene este scriitorul Titus Cergau (1900–1995) – unul dintre spiritele dobrogene, îndrăgostit de aceste locuri, opera sa literară confirmând acest lucru. A rămas în istoria literaturii dobrogene, în paginile revistelor interbelice, cu câteva publicații: „Insula lui Ovidiu – Legende și povestiri”, „Legende dobrogene”, „Apărătorii cetăților”, ce reflectă o activitate folclorică merituoasă. Din ultima categorie face parte și lucrarea „Crâmpeie din Istoria Sibioarei”, care este o monografie a locurilor natale ale autorului.